Ma gandeam zilele trecute la situatia de acum cativa ani, cand aceasta criza ucigatoare de pe piata fortei de munca inca nu aparuse. Atunci nici un antreprenor sau manager nu se preocupa prea tare de unde sa isi gaseasca angajatii. Departamentele de resurse umane ale unor firme mari respingeau practic sute de oameni pe luna. Chiar si firmele mai micute gaseau destul de rapid forta de munca necesara.

In 1995 a inceput sfarsitul. Mai precis in data de 16 iunie 1995, atunci cand McDonald’s a deschis primul sau restaurant in Romania. Aparitia “the burger index” pentru Romania era un semnal clar pentru toate multinationalele: “Baieti, se poate face treaba aici si costurile sunt de zece ori mai mici decat la voi acasa.”

Corporatiile multinationale abia facusera ochi pe piata romaneasca, iar mirajul salariului gras si al posibilitatilor de cariera intr-o firma mare (poate chiar cariera in strainatate, “eh poate intr-o zi, cine stie”)era extrem de atragator pentru romani.
Aparitia firmelor straine pe piata de munca romaneasca a avut de facto mai multe efecte: cresterea salariilor (toate multinationalele au plusat pe factorul salariu pentru atragerea personalului considerat cel mai competent), cresterea importantei simbolice a locului de munca (efectul unor branduri si servicii de renume international), ridicarea standardului locului de munca (vezi diferentele enorme intre CEC si oricare alta banca), si inca altele.

Intr-un interval foarte scurt de timp, antreprenorii romani au inceput sa simta efectele acestei atractii. De la zeci de oameni respinsi s-a trecut la cativa oameni respinsi pana sa se ajunga la tragicul final al zilei de azi, cand trebuie sa tragi de oameni sa vina la tine.
Si azi auzi peste tot la televizor si in presa vorbindu-se de “importanta resursei umane”, “necesitatea investitiilor in resursele umane” si tone de alte teme legate de angajati, angajatori si relatiile de iubire reciproca.

Uitandu-ma retrospectiv si incercand sa ma gandesc si un pic mai departe in viitor, imi place sa cred ca aparitia McDonald’s a fost ca aparitia unui doctor in salonul unui spital de urgenta - Osanale osanale si multe operatii de facut.
Si doctorul McDonald’s nu a stat pe ganduri: Avem treaba, deci haideti sa-i dam bice. Si dupa el au venit altii. Priceputi prin alte sectoare si cu operatii mai complicate de facut. Si nivelul a crescut, si a crescut si uite ca nu se mai opreste.

A venit marele Microsoft, a venit si s-a asezat bine bine si simpaticul doctor Adobe (iubit de cei multi, invidiat de cei mari) si altii care mai de care. Si ei opereaza acum toti cu voiosie si vitejie in mareata economie de piata locala.

Problema este ca atunci cand vin baietii astia mari de dincolo, aduna si culeg tot ce apuca, toata floarea, toata crema. Si eu - mica/medie/mare firma locala - ma zbat in sinea mea fie sa ii tin pe cei pe care ii am, fie sa ii atrag pe cei de care am nevoie. Si devine tot mai greu. Avantajele oferite de corporatii sunt uneori atat de evidente incat orice comparatie este absolut fara sens. Sute de euro salariu intr-o firma mica versus mii de euro salariul maxim la o corporatie. Bodega, shaorma si o cola la sfert versus restaurant, WII si traininguri la munte.(nici aici nu inteleg)

Si aici incepe gandul acela spre viitor de care ziceam. Te intrebi de ce in America si prin alte locuri, oameni seriosi, cu joburi de mii de dolari si cariere infloritoare, lasa totul balta si pleaca sa se joace de-a firma singurei. Raspunsuri pot fi mai multe si tin atat de atmosfera economica locala, cat si de cultura si de societatea in care traiesti. Dar eu cred ca exista un factor care influenteaza aceste decizii peste tot, indiferent de economie si cultura - structura organizationala a corporatiei. Care este rigida, solida, bine definita, cu efect naprasnic asupra individului. Un cartof se taie asa si numai asa. Un program se scrie asa si numai asa. Un credit se proceseaza asa si numai asa. Ori faci asa ori nu mai faci deloc.
Recunosc ca suna mult mai mefistofelic decat este in realitate. Dar esenta ramane aceasta - Intr-o corporatie/firma/companie, stabila si cu reguli bine definite, nu ai decat o singura directie: urmarirea regulilor de lucru si a procedurilor de functionare a companiei. Orice altceva este nebunie curata. Si pe buna dreptate.
McDonald’s nu ar putea niciodata sa functioneze calumea daca fiecare om care face un hamburger ar decide cum sa il faca si in cat timp sa il livreze. Nimeni nu ar mai cere un credit la o banca daca ar sti ca angajatii aleg ce credite sa finanteze prin metode aleatorii.
Iar cei care intra in aceste companii se supun acestor reguli. Ani de-a randul. De la mic la mare. Exista reguli pentru taietorul de cartofi ,pentru managerul de restaurant cat si pentru directorul general. Exista proceduri, atributii, limite. Si din cand in cand unii cedeaza. Rabda cat pot toate lanturile procedurale care le incorseteaza actiunile, iar la un moment dat rabufnesc. Ies. Pleaca.

De aceea iubesc eu corporatiile. Pentru mine ca investitor, ele sunt o sita imensa prin care se cern generatii peste generatii de oameni. Zeci de mii raman acolo, si din cand in cand cad cativa.
Oameni pregatiti, care stiu cum functioneaza mecanismul, dar care vor sa urmeze fie alt curs, fie au vazut oportunitati de castig in modul de functionare al mecanismului, fie au idei despre un alt mod de functionare. Nu sunt nici extrem de curajosi precum antreprenorii, nici conservatori precum managerii profesionisti. Si exista o probabilitate foarte mare ca ei sa vina cu o idee care poate fi aplicata rapid si cu rezultate fructuoase.

Asa ca eu astept si cercetez. Si din cand in cand incurajez capitalismul cumparand un hamburger. Summer of Sam movie

The Big Bounce on dvd Ice Age ipod